Loser se traduce în română prin luzăr. Lăsăm un pic dicționarul la o parte ca să putem discuta pe șleau.
Luzărul este o formă de viață. De multe ori acest lucru nu este un beneficiu pentru cei care-i sunt pe-aproape. El poate fi întâlnit oriunde, acasă, la birou, la ghișeu, la recepție, la restaurant, la cabinet, la cancelarie, la televizor, la coadă, la minister, uneori la palat, în față, în spate ș.a.m.d.
Identificarea lui este mai dificilă vizual, îmbrăcămintea pe care o poartă fiind adeseori obișnuită. Doar unele persoane cu experiență pot distinge anumite trăsături faciale distincte ale speciei. Însă mai facilă este identificarea acustică. Și aici experiența uneori trebuie să-și spună cuvântul.
Un caz. Într-o dimineață frumoasă de toamnă, fiind ultima zi a unui curs pe care-l țineam la un hotel de la munte, m-am grăbit ca înainte de a merge la micul dejun să-mi strâng catrafusele din cameră și să predau cheia la recepție.
În unele hoteluri din România, pentru a se marca despărțirea călduroasă de un client care ți-a trecut pragul se practică acel exit interview care urmărește în primul rând să descopere situația stocurilor din frigiderul din cameră, atunci când acesta există.
Fiind cam șapte și jumătate mi-am dat seama că nimerisem cam în momentul în care creierul domnișoarei de la recepție strângea date despre realitatea unei noi zile pe care o constatase printre pleoapele crăpate.
– Bună dimineața! spusei zâmbind. Pleoapele avură o mică sforțare în timp ce colțurile gurii alunecară dușmănos. M-am uitat să văd dacă nu cumva din tavanul recepției plouă.
– Bună dimineața…
– Frumos azi, încercai o mică schemă.
– …
– Hmm, hmm, îmi dresei vocea. Aș vrea să vă las cheia de la cameră, zic, întinzând cardul magnetic împreună cu cartonașul pliat în care o primisem.
– Ce cameră ați avut?
– 214, zic, cum scrie și pe plic.
– Puteați s-o puneți și în alt plic, îmi răspunse în doi peri și-o mară. Ce-ați consumat de la mini bar? N-am de lucru, mă mănâncă limba și-i răspund tot zâmbind,
– Tot.
Pleoapele explodară!
– !!!???
– Glumesc, zic repede, așa cum m-a învățat un prieten. Când te joci cu chibritul pe lângă fitilul omului este bine să sufli repede, dacă mai ai timp și nu e prea scurt. Fusese scurt.
– Aveți chef de glume cam de dimineață!
– Eh, ce să fac, zic și eu. Pleoapele se întorseseră către un monitor în care căutau cu insistență ceva. După vreo 30 de secunde abandonară monitorul întorcându-se spre mine pentru a-mi comunica sentința,
– Este în regulă.
Am răsuflat ușurat. Eram liber să mă întorc în comunitate. Computerul fusese de partea mea și îmi dovedise nevinovăția. Am plecat amuzat, cu ochii la lumina limpede a dimineții de toamnă și gândindu-mă la următorii clienți care-i vor umple cu bucurii ziua. Și viceversa.
Din întâlnirile pe care le-am avut cu specia pomenită mai sus am desprins câteva clișee de identificare. Cu gândul că v-ar putea fi de folos pentru a aborda în mod cuvenit interacțiunile cu ei le redau în continuare.
M-am apucat și eu de … dar…
N-ai cum să…pentru că…
Te-ai gândit ce faci dacă…?
A trebuit să…cu toate că eu voiam să…
Teoretic așa o fi dar…, sau formula mai brutală, Teorie!
Ca să faci asta ar trebui să… și n-ai cum.
Asta poate merge la alții care…, la noi…
Românii sunt… . Aici nu urmează niciodată ceva de bine.
Au mai încercat și alții și n-ai văzut ce-au făcut?
Costă.
E prea scump.
Ia mult timp.
E greeeeu…
Închei cu promisiunea de a reveni cu amănunte despre mediul de viață al acestor făpturi care uneori ne colorează în mod neașteptat viața.
Despre autor