Uneori auzim asta spus așa sau într-o exprimare asemănătoare. Starea de a fi sincer se pare că are, așadar, nevoie de o introducere declamativă. Este un eveniment care trebuie anunțat ca și cum nu s-ar întâmpla oricum și oricând. Pare a fi un privilegiu pe care conlocutorul este dispus în acel moment să ni-l facă.
Unii ar putea spune că este doar o figură de stil, un tic verbal sau un mod de a atrage atenția și că, în realitate, nu exprimă ceea ce se aude. Dacă ar fi așa, am putea presupune, fără a greși prea mult, că sinceritatea nu este neapărat un mod obișnuit de a fi, ci o stare specială, ca un fel de cheie-fixă, de folosit numai când dai de șurubul potrivit.
De pildă, interviurile de angajare. Uneori sunt o expoziție de minciuni. De parcă s-ar încerca legalizarea unui sens controversat al sincerității care pretinde că termenul s-a născut din alipirea cuvintelor latinești sine (fără) și cera (ceară), vorbind despre sculpturile unor artiști mai neîndemânatici, lustruite cu ceară pentru a ascunde imperfecțiunile. Pe la interviuri, de-o parte sau de alta, se încearcă pitirea unor amănunte, presupus delicate, care ar putea schimba în rău impresia pe care fiecare dorește s-o lase celuilalt. Se ajunge la un târg în care și vânzătorul, și cumpărătorul sunt reciproc înșelați. Ironia este că vor rămâne împreună, iar mai devreme sau mai târziu crăpăturile vor ieși la suprafață.
Programul nu e chiar de opt ore, salariul nu prea poate fi cel discutat – deocamdată –, laptopul e depășit, telefonul e al celui de dinainte, cu agenda de contacte cu tot, nu e doar muncă de birou ș.a.m.d. Însă nici de cealaltă parte nu-i chiar cum se spunea: engleza nu ne uimește în sens bun, punctualitatea pare să aibă un înțeles personal, spiritul de echipă nu prinde la echipă, iar mult-doritele abilități vehiculate avansează greu. Mai pe scurt, lose – lose situation. La interviuri, balanța sincerității e mai înclinată spre angajator, dar și-așa, cu gândul la costurile mari ale unei recrutări precare, acesta se simte oarecum legitimat să-l prindă pe candidat cu mâța-n sac, supunându-l la interviu la fel de fel de cazne.
Angajatorul este cel care poate rupe mult mai ușor acest cerc vicios. Cum ar suna ca la un interviu să auzi de la bun început următoarele: „Nu suntem o companie perfectă și nu căutăm oameni perfecți. Uite ce nu facem bine și unde avem nevoie de ajutor. Cum ți se pare că te-ai potrivi în povestea asta?”
Neperfectul care cumpără o astfel de realitate este un câștig pentru companie față de „perfectul” care mai devreme sau mai târziu, plecând, va lua cu sine și o legendă proastă despre locul pe unde a fost pasager. Un pasager frustrat și dezamăgit.
Un alt caz este cel al sincerității dintre manager și subaltern, dezvăluind alte valențe ale cuvântului. Meseria mă pune în situația de a asculta părerile celor care conduc despre cei conduși și reciproc. Unii s-ar putea deja să zâmbească în colțul gurii sau să dea ochii peste cap gândindu-se la cum e pe la ei. Fiecare presupune sau chiar este convins că celălalt nu-i spune ce crede cu adevărat despre el, ci doar lucruri care să țină relația într-o ambianță funcțională.
Și de o parte, și de cealaltă sunt bariere care trebuie depășite.
Una dintre cele mai mari este clădită din frică, aceasta fiind mai degrabă proprie celor care sunt conduși. Îmi amintesc un banc cu Radio Erevan care zicea așa: „Poate un cetățean sovietic să își exprime sincer părerea? – Da, atâta vreme cât rămâne în străinătate”.
Șeful evaluează rezultatele, îți dă de lucru, își dă cu părerea la concedii, propune promovările, îi aparține felul cum decide să te trateze, destule lucruri care să te facă prudent cu ce spui și cum spui. Se întâmplă ca aceia care au puterea să nu fie conștienți de efectele ei și cu atât mai des cu cât ea este exprimată vizibil. De aceea puterea ar fi bine să fie ținută pe cât posibil în dulap, iar pe birou să stea colaborarea. Nu am descoperit o rețetă în x pași pentru asta, însă câteva principii ar putea fi folositoare.
Oamenii pot avea încredere în cei pe care-i cunosc. Când e nevoie, îți lași mai degrabă copiii sau cheia de la casă în grija unui vecin pe care-l cunoști bine decât unuia care abia s-a mutat și cu care doar te saluți. E bine să-i lași pe oameni să vadă cum gândești, cum iei deciziile, cum vezi viitorul, cum îi vezi pe ei, sincer (sic!). E bine să recunoști când greșești, când nu știi, să nu-ți ascunzi slăbiciunile, pasiunile, principiile.
Oamenii au încredere în cei de la care se așteaptă să le fie folositori. Pentru asta trebuie să știi pentru ce vin oamenii la serviciu, ce vor de la viață și să găsești și să le împărtășești modul în care tu poți fi parte din asta. Nu-i greu să te prinzi că pe oameni îi iei cu tot cu viața lor personală, dar, cu toate astea, nu toți sunt în stare.
Oamenii au încredere în cei care spun adevărul. Aici nu există loc de echivoc. Nu e totdeauna ușor să spui ce crezi și să crezi ce spui, cere o anumită îndemânare practică pe care o tratează cei care se ocupă cu comunicarea, dar mai ușor vei fi iertat pentru un adevăr mai puțin plăcut decât pentru o minciună frumos împachetată.
La rândul meu am fost uneori lipsit de sinceritate cu cei din jurul meu cu gândul de a-i proteja sau de a mă proteja, ceea ce ne-a adus tuturor inconveniente. De asemenea, am simțit de multe ori lipsa de sinceritate a celorlalți, din aceleași motive. Am considerat că e mai bine să pornesc de la mine, făcând un calcul utilitar: ce se întâmplă dacă așa sau dacă așa. Am scăpat de multe inconveniente. Sincer!
Articol publicat în revista Cariere din luna aprilie.